Gheruță

A început cu niște mieunături. Miaau, miaaaau. Eram în parc cu copilul, pe o bancă. Prima oară mi s-a părut că le aud, a doua oară m-am dus să verific. Se auzeau dinspre gradul viu de la intrarea din parc. Mă uit cu atenție dedesubt, nimic. Peste câteva minute, iar niște mieunături slabe.
– Măi Rareș, tu vezi ceva?
– Nu tati!
– Dar auzi și tu?
– Da!.
Trec niște oameni, se uită, nicio pisicuță. Și uite așa mai mult de jumătate de oră. Se însera. Niște cutii mari de transformatoare electrice, încuiate. Îmi zic, poate s-a prins acolo, dar nu. La un moment dat, deschid aplicația de lanternă din telefon și cercetez minuțios, nimic. Ei fir’ar să fie! În final, ridic lanterna chiar spre frunzele tufișului, sus. Acolo, încurcat, stătea blocat un pisoi mic și amărât. Cu mare grija îl extrag dintre crengi și-i dau drumul. Fuge.
Miiiiiaaaau, miaaaauuu. Nu pleacă prea departe. Miaună. Încă 30 de minute trec, vine Mara, îi arăt pisoiul speriat. Îl prindem cu ajutorul unor trecători. Un ochi închis și infectat, jigărit și slab ca vai de el. Nici urmă de mama lui sau vreun frate. E pierdut, îmi zic. Hai cu el acasă să îl tratăm.

Acasă mai avem 2 pisici. L-au primit cu atitudinea lui Marine le Pen față de imigranți. Neîncredere și agresivitate. Mai ales pisica Kitty, probabil se gândea: încă o gură în plus la masă, mai puțin pentru mine! Orice încercare de apropiere era primită cu mârâituri și alte sunete fioroase. Gheruță era nedumerit și un pic încurcat.

Kitty și Gheruță


În afară de asta, Gheruță era sperios și și-a petrecut noaptea sub un dulap. Plus că avea purici. Întâi a fost o baie. A stat cuminte, necaracteristic pentru o pisică. Apoi l-am dat cu soluție iar puricii cădeau de pe el amețiți cu zecile. Lăsa în urmă puncte negre pe oriunde mergea. Dar a scăpat, chiar și ochiul mai bine. Numai problema cu celelalte pisici rămânea. Cum să o rezolve?

A doua zi a început cu o explorare curioasă a împrejurimilor. Și cu joacă, multă joacă. Orice obiect mic sau mare merita explorat. Atacat, întors pe toate părțile.

Pisicile s-au retras în altă cameră, nicio interacțiune. Doar la masă s-au întâlnit, când ăsta micu’ s-a băgat curajos între ele să mănânce. A ignorat mâncarea pusă separat pentru el și și-a făcut loc intre dihăniile mari, cu toate mârâiturile lor. Curaj de vagabond! Și uite așa după vreo două zile Gheruță a putut dormi și el liniștit ca acasă.

Rareș: îl păstrăm?
Eu: Nu știu, sa vedem. Dacă se împacă, poate.
Rareș: dar pot să-i pun un nume?
Eu: Hmmm. Hai, pune-i (știam ce înseamnă să pună nume. Mari șanse să îl păstram)
Rareș: îi zicem Gheruță!

Cum s-a rezolvat cu pisicile noastre? Ce abordare a avut ăsta micu să fie acceptat? Asta e altă poveste, care urmează.

  • Distribuie:

Sunt un fotograf amator căruia îi place uneori să spună și povestea din spatele imaginilor, așa cum am văzut-o sau cred eu că s-a întâmplat.

Lasă un răspuns